Anul trecut s-au împlinit o sută de ani de când păşea spre celălalt tărâm Ştefan Luchian, pictorul care s-a apropiat cu sinceritate de subiecte delicate şi pe care le-a pictat cu mare măiestrie, amestecând pe paleta sa un alt tip de liant pe lângă ulei, dragostea, acea dragoste faţă de frumuseţea autentică. S-a scris şi se va scrie despre creaţia sa, despre contribuţia sa în domeniul artelor plastice, fiecare generaţie descoperindu-l prin prisma educaţiei sale.
Ştefan Luchian trebuie să facă parte din Panteonul valorilor noastre româneşti, prin contribuţia sa la evidenţierea anumitor zone din structura acestui popor – sensibilitate, rafinament, dragoste pentru frumuseţea naturii, a peisajului dar şi pentru frumuseţea interioare a omului.
Născut pe 1 februarie 1868, acum aproape 150 de ani, el aduce în pictură o altă viziune asupra peisajului, dar mai ales impune ca temă de studiu, tema florală. Fragilitatea şi frumuseţea florilor a fost o preocupare a artistului în ultimii săi ani de viaţă. Fie că picta ,,Anemone”, ,,Garoafe”, ,,Trandafiri”, ,,Albăstrele”, ,,Părăluţe”, ,,Violete”, ,,Bujori” sau ,,Crizanteme” a ştiut să descopere în fiecare expresivitatea, exuberanţa, redând totul printr-un dans de tuşe, de la cele mărunte, juxtapuse, la cele ample, largi, suprapuse. A avut acel har de a ,,vorbi” în fiecare tablou de o anumită stare interioară, de la bucurie la tristeţe. Aceste tablouri cu flori pot fi percepute şi ca oglindiri ale trăirilor artistului, pe care le descoperim dacă privim cu atenţie gama cromatică folosită în redarea atmosferei şi în modul de înţelegere a fiecărei compoziţii în parte.
După ce şi-a dezvăluit aceste procese sufleteşti a mai făcut o cercetare, căutând să dezvăluie universul interior al fiinţei umane, portretizând persoane din arealul său. Nu a fost interesat de portretizarea unor personalităţi ale epocii, nici de personaje istorice. A căutat firescul în fiinţa din imediata sa apropiere. A ,,transcris” prin desen şi culoare ceea ce a descoperit privind dincolo de figură. Chipurile sunt bine desenate, trăsăturile clare şi expresive, proporţionate, dar mai au ceva – naturaleţe. Există un dialog între atitudinile figurilor şi expresiile feţelor. Pictorul este vizibil impresionat de această temă pentru că îşi picta modelele cu o anumită duioşie, acest lucru fiind observat din jocul rafinat între lumină şi umbră, din subtilitatea cromatică şi din echilibrul vizual. Dacă studiem fiecare tablou în parte de la ,,Portret de femeie”, ,,Profil – Lorica”, ,,Lorica cu crizanteme”, ,,Ţărăncuţă”, ,,Evreul”, ,,Pierrot”, ,,Moş Niculae Cobzarul”, ,,Femeie torcând”, ,,Portretul unei femei”, ,,Safta florăreasa” la ,,Lica cu portocala” găsim puncte comune precum frumuseţea, eleganţa, dar şi sintetizarea stărilor sufleteşti. Dar cele mai impresionante sunt autoportretele sale, încărcate de tragism. Ochii artistului ne dezvăluie durerea şi suferinţa sa, ne transmit solitudinea sa, dar mai ales atitudinea de resemnare în faţa sorţii.
Peisajul emoţionează prin lumina ce radiază din fiecare tablou. În călătoriile lui Luchian a descoperit privelişti ce l-au surprins prin frumuseţea şi solitudinea lor şi care au devenit subiecte ale creaţiei lui. De la ,,Peisaj din Moineşti”, ,,Sălcii de la Chiajna”, ,,Peisaj cu casă la ţară”, ,,Peisaj la nămiezi”, ,,Peisaj cu boi”, ,,Peisaj din Brebu”, şi până la ,,Crâng la Brebu” pictorul, cu măiestrie ne transpune în mirificul spaţiului prin intermediul culorilor. Paleta sa, cu multiplele tonuri de verde, de la cel cald, cu inflexiuni de galben, la cel rece modulat cu albastru, are o anumită muzicalitate.
Ştefan Luchian a trăit în preajma lui Nicolae Grigorescu, a învăţat tainele artei de la acesta, dar a ştiut să îşi descopere drumul său. Studiile făcute în ţară dar şi în Germania şi Franţa i-au completat cunoştiinţele, l-au format ca pictor, i-au deschis drumul, dar el s-a deszvăluit pe sine atunci când a vibrat în faţa subiectelor alese spre a fi pictate, renunţând la teoriile vremii. Îndrăgostit de vioară nu a reuşit să aprofundeze studiul acestui mirific instrument, dar şi-a transformat sufletul într-o vioară, muzicalitatea culorilor sale mărturisind acest lucru.
Tablourile lui Ştefan Luchian trezesc în noi, cei de astăzi, stări de reflectare asupra frumosului şi a modul în care artistul l-a înţeles şi l-a conceput în operele sale.
