Articol de Cristina OPREA
Despre opera lui Constantin Brâncuşi se va scrie pentru că mereu vor exista interogaţii asupra gândului materializat în formă. Începuturile creaţiei sale, ca la orice artist sunt legate de paşii făcuţi spre studiu, spre înţelegerea materialului şi redarea volumului. Dar în interiorul său Brâncuşi a înţeles că arta, sculptura este mai mult decât redarea unei realităţi. Este o interogaţie asupra a ceea ce suntem în interiorul nostru sau asupra spaţiului existenţial. Fiecare lucrare a sa e o redescoperire a frumosului, o esenţializare a formei. Cercul, pătratul, rombul, în general semnele geometrico-meandrice au format cândva un alfabel arhetipal. De acolo au evoluat, în funcţie de zonă, de climă, de factorii socio-culturali, alte limbaje artistice.
Creaţia sa este o simbioză între stări şi forme.
Despre trecerea vieţii, despre traseu parcurs de fiecare om, de la naştere până la reîntoarcerea în teluric ne ,,vorbeşte” în ,,Somnul”. Între sosirea în această lume şi plecarea din ea avem un chip, o identitate. Somnul poate fi înţeles şi ca o căutare în interior, prin intermediul visului, descoperim alte spaţii, înlănţuim imagini posibile, ce pot exista în lumea ce ne înconjoară sau pot fi plăsmuite de imaginaţie. Plecând de la această temă a creat ,,Repaos” şi ,,Muză adormită”, alte două moduri de a trata o stare.
Descoperim în opera sa cele mai importante praguri din existenţa umană – naşterea, viaţa, moartea, dar mai mai ales descoperim transcenderea.
Tot Brâncuşi ne trimite la sunet, la primul sunet al fiinţei umane când păşeşte în această lume - lucrarea ,,Nou născut” şi la anunţarea unei noi zile, a unui nou început – lucrarea ,,Cocoşul”, unde ritmul este dat de acel zig-zag.
Despre Iubire şi Jertfă, două teme majore în care sculptorul ne dezvăluie faptul că destinul uman se naşte pe aceşti doi piloni. Jerfa nu poate fi făcută fără dragoste, iar din iubire pentru celălalt jerfeşti. În ,,Sărutul” soliditatea sentimentului de iubire este simbolizată şi de materialul în care a fost realizată lucrarea. Cuplul formează un tot. Este inseparabil. Când iubeşti te identifici cu celălalt, te oglindeşti în celălalt. Tot din iubire te jertfeşti. Şi aici mă refer la iubirea pentru al apăra pe celălalt, din dragoste pentru ţară, pentru a proteja pământul strămoşilor. Poate de aceea pe ,,Poarta sărutului” Brâncuşi a reprezentat atâtea cupluri, poate fi un prim sărut sau un ultim sărut înainte de a păşi spre sacrificiu.
Înălţarea spre cer, spre infinitatea sa, se face prin zbor. Această mişcare a energiei interioare se poate observa la ,,Pasărea în văzduh”. Iruperea aceasta a reuşit sculptorul să o surpindă. Crează în interiorul celui care priveşte lucrarea, dorinţa de a trăi aceeaşi stare cu păsării, de a se bucura de aceeaşi libertate.
Transcenderea unui nivel existenţial se poate observa la ,,Coloana fără Sfârşit”. Cînd privesc această operă mă gândesc la unicitatea omului, la jertfa lui, la părăsirea planului terestru şi ridicarea spre planul divin, la ,,dialogul” purtat prin intermediul gândului cu divinitatea sau prin intermediul rugăciunii, la înălţarea sufletului pe o ,,scară” compusă din trepte romboidale, la închideri şi deschideri, la ritmuri.
De obicei atunci când vezi o pasăre, fie fâlfâitul aripilor te face atent, fie cântecul său. ,,Pasărea Măiastră” îţi dă o stare de tăcere. Nu îi auzi cântecul, dar ea fiinţează. Are o demnitate.
Constantin Brâncuşi a înţeles feminitatea şi a sculptat-o în lucrările ,,Domnişoara Pogany”, ,,Negresa blondă”, ,,Prinţesa X”. Frumosul feminin vine din interior. Rafinamentul, senzualitatea, firescul limbajului gestual elegant le descoperi privind femeia. Aceste lucruri le descopăr oglindite în formele rotunde ale acestor sculpturi.
Formele extrem de simple caracterizează opera lui Brâncuşi. Pentru că frumuseţea vieţii stă în lucrurile simple.
Creaţia brâncuşiană trebuie să fie pentru noi o lecţie de a privi omul, de a descoperi frumosul în simplitatea lui şi de a înţelege spectaculozitatea trăirilor sufleteşti. De la naştere şi până la moarte omul trăieşte mirificul vieţii. Numai că trebuie să aibă puterea să îl şi descopere.
