Scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea, de la a cărui plecare în stele se vor împlini anul viitor o sută de ani a fost un fin observator al caracterului uman, despre care a scris în lucrările sale, marcând acest sfârşit de secol XIX printr-o altă viziune. În familia sa, arta, a luat diferite forme de exprimare, prin intermediul fiicelor acestuia Cella, Niculina şi Henrieta.
Prima fiică, Cella Delavrancea (1887-1991), de la a cărei naştere se împlinesc anul acesta, o sută treizeci de ani, a îmbrăţişat muzica şi literatura, devenind una din cele mai bune pianiste din România. Fiind înzestrată cu o chemare şi spre pedagogia muzicală, a oferit cu multă dragoste cunoaşterea sa, spre formarea altor valori româneşti ale muzicii clasice, ale pianului în special, solişti ce au concertat pe marile scene ale lumii. Este una dintre figurile marcante ale acestei perioade de inceput de secol XX, când oferă unui public deosebit, concerte alăturându-i-se marelui George Enescu. Recunosc că am privit cu mare drag emisiunea televizată de la centenarul său şi cu mare curiozitate i-am citit de câteva ori cartea autobiografică ,,Un secol de viaţă”, carte oferită cadou de bunica mea. Aş fi dorit să o cunosc, dar nu am indraznit să merg la Bucureşti să fac acest lucru, gândindu-mă că nu o să primească o tânără studentă la arte plastice.
Cea de-a doua fiică a omului de cultură Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost Margareta Delavrancea (1888-1937), care, iubind literatura dar şi filosofia şi-a luat licenţa în aceste domenii.
Pe 10 februarie 1890 se năştea în familia Delavrancea cea de-a treia fetiţă ce avea să devină o cunoscută pictoriţă, numele ei fiind Niculina. Cunoscută în lumea artei ca Niculina Delavrancea Dona (1890-1981) a a vut o fiică, ce a urmat acelaşi drum al artei, devenind la rândul ei artist plastic monumentalist.
Cea de-a patra fiică, Henrieta Delavrancea Gibony (1897-1997) a fost arhitectă, a proiectat multe clădiri din Bucureşti şi din Balcic, dar care, alături de nepotul lui Ion Creangă şi alţi arhitecţi importanţi ai perioadei, şi-a adus aportul la o nouă viziune asupra arhiecturii şi înţelegerii ei, aducând o notă de factură românească, dar introducând şi elemente moderne. Nu trebuie uitat faptul că l-a cunoscut pe Ion Mincu, un oaspete drag al părinţilor ei şi care a avut o oarecare influenţă asupra ei.
Oameni importanţi ai epocii, din diferite domenii, de la politică la cultură au trecut prin casa familiei Delavrancea, astfel cele patru fetiţe s-au bucurat de o înaltă educaţie.
Nici prezenţa lui Grigorescu în casa familiei Delavrancea nu a rămas fără să marcheze un început de drum pentru Niculina. Dragostea pentru desen şi culoare au înflorit în sufletul său şi s-a materializat prin studiile făcute. Am văzut cîteva din lucrările sale. Temele - portret, compoziţie figurativă, natură statică şi peisaj sunt tratate într-o formă de exprimare neo-impresionistă. Modul său de concepere a unui cadru compoziţional este interesant, spre exemplu la naturile statice cu flori, nu dă o mare importanţă vaselor în care sunt aşezate buchetele. Este cucerită de frumuseţea florilor pe care le redă în tuşe ample, ca într-n joc. Au o muzicalitate aceste lucrări, ritmicitate şi multă lumină. Peisajele sale, fie din Braşov sau de la mare, te cuceresc prin eleganţa cromatică, prin felul în care transmit emoţia artistei în faţa subiectului ales. În anumite tablouri apare şi subiectul uman, uşor schiţat, ca o însufleţire a peisajului respectiv. Bucuria pentru viaţă se vede din luminuozitatea paletei, din griurile colorate la care se adaugă un desen în linii energice. Portretele transpuse pe pânză au o anume candoare. A realizat un portret fiicei sale, lucrare ce impresionează privitorul, tocmai prin modul de aşternere a petelor, cu o anumită afectivitate, cu intensitatea trăirii mamei, se observă acel impact sufletesc.
Toate aceste calităţi ale Niculinei Delavrancea Dona s-au revărsat şi asupra fiicei, care îi poartă numele, tot Niculina, dar care a fost cunoscută ca Nuni Dona (1916 - 2009). A studiat artele în Bucureşti, plecând de la pictura de şevalet îşi descoperă chemarea pentru pictura monumentală cu tematică diferită, de la cea profană la cea sacră, având în vedere că a pictat şi cateva biserici în ţară şi în străinătate. În tablourile sale descoperi o simplitate a formei şi o mare dragoste pentru culoare. Există un echilibru între desen şi materia picturală, desenul nu numai de contur ci şi acela decorativ, care se transformă într-o grafie. Lucrările sale au o ritmicitate dată de modul de aşternere al petelor, dar şi de spontaneitatea desenului.
Trei surori, trei destine, urmate de cea de-a patra urmaşă Nuni Dona, nepoata scriitorului Delavrancea.
Aceste trei figuri feminine au marcat prin creaţiile lor istoria artei româneşti, fiind nişte verigi în lanţul de evoluţie a artei, din cele trei perspective – muzică, pictură, arhitectură. Trei moduri de abordare a artei, trei moduri de a ,,vorbi” despre frumos.
Dacă până acum nu le-aţi cercetat creaţiile, puteţi să o faceţi pentru că merită să ne formăm o scară a valorilor autentice.
